A fost odata....

Cam asa incep toate povestile din viata mea..doar ca nici una nu a fost vreodata cu happy-end..mereu ramane doar acelasi "a fost odata.."
Asadar a fost odata un baiat(nu chiar cu ochi de peluzea ca in povestea celor de la Holograf dar oricum extraordinar de frumosi)..a intrat in viata mea cand incepeam sa cred ca dragostea e doar o iluzie pentru prosti si a fost de ajuns sa ma priveasca odata si sa imi zambeasca finut ca sa simt ca in stomacul meu se dau focuri de artificii si in piept se bate Stefan cel Mare cu turcii...
Eram socata de ceea ce simteam si desi stiam ca totul e imposibil in lumea reala, am hotarat sa traiesc toata fericirea p care mi-o oferea simpla lui prezenta, in vise...si dintr-un vis s-a nascut o iubire..dintr-o privire s-a aprins o scanteie..si dintr-o atingere nevinovata am zburat direct spre cer...si apoi, din cateva cuvinte, aripile s-au frant si am cazut in cel mai adanc abis...
Nu credeam ca voi ajunge aici..nu mi-am imaginat ca fara sa vreau, am provocat suferinta pe care am trait-o de cand ma stiu, altora... Cum as putea sa pledez nevinovat justificandu-ma cu o iubire adevarata cand sunt acuzata de omul caruia i-am inchinat tot ce insemnam eu...si pentru care ..in final...nu insemn mai mult decat un caine vagabond care ofera toata afectiunea lui pentru o coaja mica de paine..
Toata viata mea am fost puternica...:
Pentru mama cand suferea sau avea prea multe griji pentru ca toata lumea imi spunea ca trebuie sa o sustin caci sunt singurul ei sprijin..si ca eu trebuie sa ii dau putere..si asta faceam..chiar daca eu insami eram la pamant...
Pentru oamenii din jurul meu pe care i-am considerat prieteni fara exceptii, carora le-am fost aproape in toate modurile posibile in numele prieteniei, si care..mi-au intors spatele cand le-am cerut doar un umar pe care sa plang..
Pentru scena pe care o ador..pe care consideram ca nu poate urca decat o femeie puternica si impunatoare..pentru ca in lumina reflectoarelor nu trebuie sa existe slabiciuni..
pentru iubire si pentru vise...pentru ele am luptat cel mai mult, am infruntat orice obstacol si mi-am depasit limitele..in speranta ca in ultima clipa a vietii mele,chiar daca voi fi cocosata, cu parul carunt, riduri pe fata si privirea in ceata...voi purta in lumina lumanarii ce-mi va arde la capatai fericirea de a-mi fi vazut visele implinite, iubirea traita si ca voi avea prieteni care sa planga pentru mine...si acum stau si ma intreb..pentru mine cine a fost vreodata puternic...?
Pentru asta am oferit toata fiinta mea pe tava unui om..i-am dat sufletul meu sa-l foloseasca pentru a fi fericit si nu am cerut nimic la schimb..absolut nimic..pentru ca stiam ca nu imi poate oferi nimic...imi arunca totusi cate o firimitura..iar eu, eram in stare sa fac orice ca sa mai primesc inca una.. Mi-am calcat orgoliul si incapatanarea de care eram atat de mandra pentru ca numai asa, credeam eu ca se poate iubi cu adevarat...si in final..el a hotarat ca sufletul meu trebuie condamnat la moarte sub acuzatia ca iubesc in mod intentionat distructiv...si cu cateva cuvinte umilitoare a executat imediat sentintza..fara prezumtie de nevinovatie..fara drept de apel...
Intr-un mod ciudat..oricat am suferit, nu am acuzat, umilit sau razbunat pe nimeni..pentru ca am considerat ca acest drept nu ii revine decat unei Instante mai presus de om...in schimb eu sunt judecata pentru ca am indraznit sa iubesc...si privind in jur imi dau seama ca sunt..ca intotdeauna..singura...doar ca acum nu cred ca mai am putere sa lupt...pentru ca nu poti lupta impotriva celui pe care il iubesti...si nu exista durere mai mare decat sa vezi cum omul pe care il iubesti cu toata fiinta ta, este si judecatorul ce semneaza condamnarea..si calaul care executa sentinta...
Preferam sa ma bata in ultimul hal...sau sa tina un pistol in dreptul inimii mele si sa apese cu toata forta pe tragaci pana la ultimul glontz...tot nu durea atat de mult cum dor cuvintele cu care, a zdrobit si ce mai ramasese din inima asta...
Tot ce mi-am dorit a fost sa apartin si eu cuiva...sa ii apartin lui...pentru ca mai presus de orice APARTINEM CELUI CARUIA II INCHINAM DRAGOSTEA NOASTRA...
Inchid ochii si-mi simt ultimele batai ale inimii...in ele se pierde un ultim vis..o ultima amintire...copilaria mea...chipul bunicii mele, singurele maini care au sters vreodata lacrimile de pe obrajii mei...maini calde ce miroseau a gem de capsuni...privirea ei dulce si gustul de cozonac proaspat scos din cuptor...dar ea s-a dus...si asa simt ca ma duc si eu...

Dragostea ca o pereche de pantofi....

"Dragostea ca o pereche de pantofi"...asa spune Dan Teodorescu intr-un cantecel...compromisurile dintr-o relatie sunt bataturile pantofilor iar eu...eu nu vreau sa fiu un plasture, un pansament pentru suflete ranite...nu vreau sa fiu cea care vindeca ranile lasate de alte cizme...
Cat despre dragostea mea...pantoful meu...mai bine descultza...singuratatea de unul singur e mai buna decat singuratatea in doi..
Nu mai pot si nu mai vreau sa las de la mine..
Sunt o femeie cu suflet frumos...merit sa mi se dea parul dupa ureche si sa fiu alintata fara sa-mi fie rasul pandit de lacrimi.
FRUNTEA SUS..GENUNCHII TARI! Primavara asta frumoasa cu ghioceii ei cu tot, o sa ma ajute sa respir...si respir si singura...
Cristina...esti frumoasa...

Vis....

Apus de soare...aud cantecul slab al unor clopote vechi in departare care bat dureros prin pulsul meu ce devine tot mai rar..la fel cum sunetul clopotelor se pierde tot mai mult intr-un ecou...o ultima farama de credinta ce se scufunda pe dupa vaile cuprinse de neguri si ceata in sangeriul apusului...
Cateva adieri de vant imprastie ultimele nuante ale zilei spre orizont si pe cer, primele sclipiri incep sa teasa voalul greu al noptii...timpul parca se opreste pana cand, din linistea ce acopera zbuciumul dezlantuit al sufletelor, se inalta regina palida a noptii..desfasurand in jurul ei armoniile de vis ale constelatiilor ce dau nastere unui cantec fara sunet..fara ritm..doar acorduri calde ce-ti cuprind simturile...
Luna isi ocupa locul ei pe cer, veghind somnul atator suflete...doar pe al meu nu-l lasa sa se odihneasca..o privesc indelung......in forma si lumina ei incepe sa se contureze chipul fara prea multe trasaturi ale unui strain si pe masura ce norii trec, acoperindu-i lumina, chipul capata tot mai mult contur..pot vedea din ce in ce mai clar privirea aceea..un zambet..."Nemuritor si Rece" spuneati Domnule Eminescu?

Ratacind pe drumurile unor vise uitate, inima mi se opreste pe tarmul pustiu al unei mari zbuciumate...valurile se sparg pe nisip si se contopesc in pulsul ei, briza imi invaluie trupul intr-un parfum de racoare ce imi trezeste o pasiune ciudat de puternica in piept...
Deschizand ochii, privirea mi-e scaldata in miracolul rasaritului ce-si danseaza luminile in valurile infinite...intind mainile si, in caldura ce topeste apa marii de pe pielea mea, primesc binecuvantarea zeului ce-si inalta razele in orizont...

Inchin acest suflet, ce iubeste cu atata patima pe strainul din lumina lunii...il daruiesc marii sa-l duca odata cu valurile spre orizontul de unde rasar sperantze in razele vii ale soarelui..
Fie ca lacrimile mele sa se transforme in valurile ce-i vor scalda picioarele atunci cand isi va purta pasii pe acest tzarm...fie ca mainile mele sa se piarda in briza ce-i va mangaia parul..fie ca privirea mea sa-i intalneasca zambetul cand va privi zbuciumul valurilor..
Strainul meu...aici, la malul marii iti daruiesc inima mea...acum plec...ma asteapta corabia veche cu panze..ea ma va duce prin apus, in mare..si de acolo..mereu...innapoi la tine...